Ultima zi din viața lui Mihai Eminescu. Certificatul de deces, semnat de doi analfabeți

În 1939, la 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, au apărut în presa centrală mai multe articole referitoare la viața și opera marelui poet. Un articol atrăgea atenția deoarece detalia greutățile prin care a trecut Eminescu în ultimii săi ani de viață.

Pentru a comemora jumătate de veac de la dispariția de pe scena vieții a lui Mihai Eminescu, anul 1939 a fost declarat drept „anul Eminescu”. Printre multele articole apărute în acel an, un articol din revista „Realitatea Ilustrată” a făcut o incursiune în ultimii ani din viața poetului.

• Kamala Harris, prima femeie vicepreședinte din istoria Americii. Atunci când Joe Biden a efectuat o colonoscopie,…
• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…

În numărul 630, din 1939, revista „Realitatea Ilustrată” a publicat un articol scris de Alex F. Mihail, intitulat „50 de de la moartea lui Eminescu”. Articolul începea cu sesizarea unei ironii a sorții: actul de deces al marelui poet era „semnat” de doi martori… analfabeți.

„În registrul pentru morți, pe anul 1889, al Primăriei comunei Bucureşti, la fila cu No. 2935, se găsește ultimul act oficial, în care se vorbește de acela care a fost cel mai mare poet al României. În josul acestui document se vad două cruci grosolane de cerneală, peste care `martorii` analfabeți – coincidență ironică – și-au pus pecetea degetelor lor.

`Martori au fost – citim acolo – Iordache Munteanu, de ani treizeci, de profesie servitor din spital, şi dl. Ion Știrbu, de ani douăzeci şi cinci, de profesie servitor, din strada aceeaşi No. 14, de la acel spital, care au subscris împreună cu noi acest act, după ce li s-a citit`”.

14 iunie 1889, ultima zi din viața lui Eminescu

Miercuri, 14 iunie 1889. Mihai Eminescu era internat de ceva vreme într-o cameră sărăcăcioasă din sanatoriul doctorului Suțu. În seara acelei zile, Eminescu l-a chemat pe doctorul Suțu și i s-a plâns de mari dureri de cap. A fost pentru ultima dată când cineva îl mai vedea în viață pe poet.

„În privința clipei, pe care Providența a ales-o spre a întoarce pe Eminescu în eternitate, dl. G. Călinescu ne arată că, în seara de miercuri, 14 iunie anul 1889, acela cu care se mândrește azi neamul nostru, bolea la București, într-o cameră sărăcăcioasă din str. Municipală No. 14. Cu o ultimă licărire de conștiință, chemă pe bătrânul doctor Suțu. căruia i se plânse de mari dureri de cap. Rămas apoi singur, se întinse în pat…

A doua zi, a fost găsit rigid, neputându-se stabili, nici până azi, clipa când limba sorții sale a ajuns pe pragul al doilea al vieții. În urmă, corpul neînsuflețit a fost dus în subsolul pentru autopsii al Spitalului Brâncovenesc (…)” scria revista „Realitatea Ilustrată”.

O viață plină de lipsuri materiale

„Realitatea Ilustrată” consemna și viața amară, plină de greutăți financiare, pe care a trăit-o Eminescu. Deși muncea foarte mult, era plătit de cele mai multe ori cu întârziere.

„Marele poet a avut de luptat cu mari greutăți materiale în timpul vieții sale, atât de scurte. Ca de obicei, contemporanii nu l-au înțeles. Ei au fost nedrepți, cruzi și nepăsători față de acela pe care azi îl proslăvește neamul întreg. În redacția ziarului `Timpul` de pe vremuri a fost lăsat să se zbuciume de multe ori singur, făcând toată bucătăria gazetei și lucrând până la istovire, ore întregi, la o masă lungă încărcată de hârțoage.

Leafa și-o primea neregulat, uneori cu luni de zile în urmă, trebuind să se împrumute, ca să aibă din ce trai. Atunci când scăpa de munca silnică de la redacție, pe care de altfel și-o impunea cu o admirabilă conștiinciozitate și punctualitate profesională, se zăvorea în casă. De obicei sălășluia în vreo odăiță din vreun pod sau într-un fund de curte, de unde și de acolo îl dădeau afară proprietarii, pentru neplata la vreme a chiriei.

Un pat de fier cu vergele, o masă de brad şi două scaune, niște polițe de scânduri ticsite cu cărți și o doniță cu capac… Acesta era mobilierul din peștera îndepărtată, unde căuta să se izoleze de lume, spre a-și putea urma firul gândurilor sale lăuntrice”.

Botoșănenii solicită un ajutor pentru Eminescu

Ultimii ani din viața lui Eminescu au fost deosebit de grei. Era îngrijit de sora sa, într-o sărăcie lucie. La auzul acestor neajunsuri, mai mulți botoșănenii au solicitat autorităților locale un ajutor pentru poet. Ce au dezbătut și decis autoritățile locale ține mai degrabă de o schiță scrisă de Caragiale…

„În mai 1887, poetul fiind serios bolnav era îngrijit de sora sa Harieta, o infirmă care la culcare își scotea fierăriile de la picioare. În puterea nopții, când o chema suferindul, era nevoită să se târâie pe jos până la patul lui. În casă, sărăcie lucie. Un număr de botoșăneni, aflând despre această tristă stare de lucruri, adresară atunci Consiliului Județean un fel de petiție, care se termina cu următoarea tirada: `Copil al nostru! Product din sângele acestor locuri. Nu voim ca viitorul să arunce asupra-ne vălul rușinii și un oprobriu fără margini. Ești fala noastră și nu te-am părăsit`.

Se cerea un fel de pensie pentru marele scriitor. Onoratul Consiliu Județean, ce se întruni peste două săptămâni, găsi lucrurile mult mai încurcate ne spune d. G. Călinescu.  Dl. C. Leca, vrednic consilier, găsi că la ordinea zilei sunt chestii mult mai grave. Patria e în primejdie! Avem nevoie de cazărmi!

Dl. Savinescu, mai puțin sever, crezu totuși că trebuie dat ceva poetului, dar nu o sumă prea mare, ci `în mod precompănit`, după mijloacele bugetului. (…) La rândul lui, prefectul Th. Boldur-Sățescu a sfătuit pe consilieri să (…) nu rămâie surzi și în întuneric, pentru că dl. Eminescu, fiind o `idialitate în carne și ciolane, trebuie să mănânce`.

În urma acestui argument hotărâtor, se votă `un ajutor de 120 lei lunar, din iulie 1887 până la 1 aprilie 1888, din care s-au ordonanțat, abia în ianuarie 1889, 1000 de lei. Restul s-a refuzat sub cuvânt că `poetul, product din sângele acestor locuri`, căpătase pensie de la stat”, nota „Realitatea Ilustrată”.

Criticii lui Eminescu s-au războit cu poetul până la final…

De-a lungul vieții, Eminescu a avut parte de nenumărate critici, care nu încetat nici atunci când poetul era grav bolnav, ba mult s-au întețit.

Un astfel de episod îl relatează și „Realitatea Ilustrată”. „G. Călinescu ne arată că, în seara de 31 martie 1889, Mihai Cristescu, într-o conferință la Ateneu, populariza, cu o lipsă regretabilă de discreție, prăbușirea poetului, urmare fatală a unei boli, pe atunci socotită incurabilă.

`Doamnelor si domnilor, fie din sărăcie, fie din indiferentă, fie poate din amândouă sau și din alte cauze, Eminescu a fost cuprins de o manie ciudată, care se termină prin o nouă nebunie`”.

Un an de doliu pentru cultura românească

Anul 1889 a fost un an de doliu pentru cultura românească. Mihai Eminescu trecea în eternitate în iunie, două luni mai târziu era urmat de cea care i-a fost muză și iubită, Veronica Micle, iar șase luni mai târziu se stingea și bunul său prieten Ion Creangă. Tot în acel an a murit și sora poetului, cea care l-a îngrijit cu atâta devotament atunci când el era grav bolnav.

„Dealtfel, anul 1889 a fost un an de doliu pentru mișcarea culturală românească: Eminescu s-a stins, după cum se presupune, în zorii zilei de 15 iunie 1889, Veronica Micle, în august 1889; iar Ion Creangă, la 30 decembrie 1889.

Curând după moartea poetului, sora sa, Harieta Eminescu, care se străduise în ultimii ani să-l îngrijească, s-a îmbolnăvit şi ea grav, stingându-se în mizerie, părăsită și uitată de toți. A fost dusă la mormânt într-o birjă cu un cal, de către niște oameni nevoiași și străini. Ce bine e că oamenii mari, deși sunt nemuritori”, totuși nu au de suportat pe lumea asta decât o singură viață”, încheia trist „Realitatea Ilustrată”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Scrisoarea lui Mihai Eminescu adresată prietenului său Chibici, expusă publicului în premieră

Iulia Haşdeu, copilul genial care putea să îl întreacă pe Eminescu. Legătura dintre tată şi fiică ce a sfidat paranormalul

10 lucruri de știut despre Mihai Eminescu, poetul național al României

Ultima fotografie a lui Mihai Eminescu. În trei ani s-a schimbat aproape cât în trei decenii – FOTO